Este ştiut printre românii din Sydney că ARA a preconizat sub îndemnul Dlui Prof. Gh. Popp, o serie de “şezători” cu prilejul “Anului Eminescu”. Ele erau menite să aducă un oarecare echilibru şi să introducă un minimum de decenţă în faţa acţiunilor unei “societăţi” care, uzurpând numele marelui nostru poet, şi crezând că înjurătura ordinară învăţată la şatră reprezintă “veninul inteligenţei”, s-a dedat la împroşcarea cu noroi puturos a acelor puţini români care au debarcat acum cincizeci de ani şi mai bine pe ţărmurile Australiei, aducând în bagajele lor de refugiaţi de groaza comunismului internationalist câte un volum din Eminescu.
Ca marea majoritate a acţiunilor româneşti ea a pornit cu mare entuziasm, la prima manifestare bucurându-se de o participare destul de mare, fiind onorată chiar de către prezenţa Dlui Consul Dan Sitaru din partea Ambasadei Române de la Canberra. La fel ca la marea majoritate a tuturor acţiunilor româneşti, acest entuziasm a scăzut dramatic la următoarele “şezători”, până acolo încât, cu durere în suflet, a trebuit sa se suspende ultimele şedinţe care ar fi adus în discuţie esenţa adevărată, inima întregii opere eminesciene, scrierile sale politice. Fusesem rugat sa îmi aduc şi eu contribuţia la aceste şezători, tocmai la această parte finală. Am fost rugat să o fac mai devreme decât ar fi fost timpul programat, în fata dezerţiunii masive a publicului. Nu am putut să o fac deoarece mă simţeam nepregătit şi sperasem ca timpul afectat initial şezătorilor mi-ar fi dat răgazul să mă repun la punct cu un subiect care mi-a fost drag toata viaţa, dar pe care circumstanţele m-au facut să-l neglijez pentru lungă vreme. Mai ales că am beneficiat de ediţia Operelor lui Eminescu în trei volume scoasă sub îngrijirea lui D. Vatamaniuc de către Academia Română în condiţii grafice excepţionale în 1999. Adevărul este însă că tocmai reluarea contactului cu întreaga publicistică eminesciană m-a întârziat şi mai mult. A fost în realitate un sentiment de sfiiciune, de umilinţa, de smerenie care m-a cuprins în faţa vastităţii viziunii poetului şi a rigorii de diamant a mijloacelor sale de expresie. Doar citindu-l integral poţi realiza adevărul vorbei lui Constantin Noica “Eminescu a fost omul universal al culturii româneşti”!
Cu cât citeşti mai mult cu atât uimirea faţă de înalţimea, profunzimea şi lărgimea viziunii sale politice, ca şi fata de rigoarea de diamant a expresiei, creşte. Nicăieri imaginea, promovată de fotografia sa din tinereţe, a poetului tânguios pierdut în reveria nostalgică şi ineficientă a unui trecut condamnat la pieire, refractar din incapacitate organica la modernismul pe care nu îl înţelege, atribuindu-l în mod naiv influenţelor nefaste ale străinătăţii, pesimist şi descurajator, nu este mai falsă decât în scrierile sale politice. Fotografia care a însoţit totdeauna ediţiile scrierilor sale politice>>>>“Eminescu sau poetul în cetate”>>>>
